Thursday, September 22, 2011

Iubire.Iubeste-te si vei putea iubi. - Interviu RAM2

In luna august a aparut numarul doi al revistei "Revista Arte si Meserii".Pe coperta o gasim pe Alexandrina zambind si oferind un cover story amplu. Puteti descarca numarul revistei de pe site: www.revistaartesimeserii.ro

Busy. Telefonul sună într-una. Mă mut, nu am timp de mailuri acum. Plec din Bucureşti. Am nevoie de o vacanţă. De o repetiţie.

Cam astea m-am gândit că ar fi vorbele Alexandrinei în timp ce eu trimiteam mailuri peste mailuri, stabileam întâlniri,încercam să concep un articol (coverstory că sună mai important) cu şi despre Alexandrina Hristov. O ştiţi, artista cu voce caldă, cu ochelari vintage cu ramă albastră, cu părul negru tuns mediu, cu degetele lungi, de pianistă.

Cu Alexandrina m-am întâlnit într-o zi de luni,de august, de vară. Am mers de la Piaţa Romană la Parcul Grădina Icoanei. O sticlă de apă mai târziu am ajuns la locul de întâlnire: intrarea în parc. Noi, trei „reporteri” ne-am aşezat pe o bancă vizavi de un bărbat care dormea tot pe o bancă. Îl privim. Râdem. E şi jumate. Bărbatul se trezeşte. Ne uităm repede în altă parte. La semnul cu „primăria sectorului 1...”, la intrarea în parc, oriunde. Apoi, Alexandrina. Într-o rochie albă, până la genunchi, nişte sandale înnodate în jurul gleznei şi o geantă inscripţionată cu o pictură de-a ei („Pasărea Mihaelei”). Punctuală,vine spre parc, căutându-ne cu privirea. Ne ridicăm simultan toţi 3. Nu avea cum să nu îşi dea seama cine suntem. Soseşte şi fotografa şi pornim, prin soare, spre alt parc, sugerat de Alexandrina. Merge repede, dar delicat. Ajungem în parc, trecem de nişte fotografii de probă, de ajustare şi căutăm locul în care tragem pozele pe care le vedeţi acum.

Alexandrina se opreşte într-un loc de joacă pentru copii. Este un pătrat plin cu nisip, nişte jocuri plictisite din metal colorat, un zid alb în spate. Cu nonşalanţă se aşază într-un fel de animal galben cu un arc, care se roteşte pe toate părţile. Râde, ţipă, mai că îmi venea şi mie să încerc un joculeţ din-ăsta. Just for fun. Dar imediat vin doi poliţişti comunitari care, politicoşi şi totuşi sobri, o roagă pe Alexandrina să „se joace” mai liniştit. Ea se ridică fără vreo obiecţie. Unul dintre poliţişti ne asigură totuşi că putem face poze în continuare. Ok. Continuăm cu leagănul. Căsuţatobogan din lemn cu trepte periculos de mari pentru un copil. Şi tot aşa, timp de o oră şi ceva,ne-am distrat în parc. Ne-am bucurat de vacanţă.

Dar mi-am dat seama că Alexandrina trăieşte zi de zi astfel de momente, în deplină înţelegere cu natura, cu oraşul, cu parcul, cu vântul. Pentru că, spune ea „ador alergatul prin ploaie, bălăcitul prin băltoace. O dată, când mă plimbam prin parc şi turna cu găleata, am zărit o femeie tânără, ferită de ploaie sub un acoperiş de tablă.Femeia îmi zâmbea larg cu toţi dinţii din gură.Purta uniforma tristă de paznic, dar zâmbea ca un copil. Mi-a zis că-i place mult să se plimbe prin ploaie şi s-a bucurat când a văzut că mai există cineva care împărtăşeşte aceleaşi plăceri. Mi-a mărturisit că plimbările sale prin ploaie se întâmplă extrem de rar, pe furiş, doar când n-o vede nimeni. M-am uitat în jur şi nimeni nu era, aşa că am încurajat-o să scoată nasul afară, la care mi-a răspuns că uniforma e prea severă şi nu-i permite să facă asta...”

Noi suntem îmbrăcaţi lejer, dar luăm o pauză. Ne aşezăm pe o bancă în parcul pentru copii. Alexandrina îşi aprinde o ţigară slims. Priveşte calmă agitaţia din jur,topită
de căldură. Noi zămbim unii spre alţii şi aşteptăm apusul, un pic de răcoare. Exact aşa, exact acest moment de după-amiază caldă de vară, un pic prăfuită, un pic bruiată de zgomotul de mingi lovite şi roţi de bicicletă, descrie şi discuţia cu Alexandrina. Despre lucruri simple, de zi cu zi, din amintiri sau din vise. Atât. De altceva mai
profund, mai complicat, mai greu, mai pompos e prea cald. Altădată, pe răcoare.
Acum...

„Mă trezesc, respir aer, sau ce-o fi ăla, în piept, beau ceai negru cu pâine cu unt şi ce mai găsesc prin frigider, deschid laptopul, mai răspund la mailuri, mai vorbesc cu prietenii,fac curat prin casă, după care urmează o altă groază de mărunţişuri de care este preocupată întreaga omenire. Cert e că într-o zi obişnuită nu-mi pun întrebări existenţiale,cu cât mai mult gândesc, cu atât mai mult mă încurc. Aşa că mă las dusă de valurile simţirilor, e mai sigur aşa.” Aşa sună programul unei zile a Alexandrinei. Mici variaţii de program cu câte o repetiţie pe Batiştei, o limonadă la o terasă, un interviu... Sau o lansare de album, cum a fost ziua pregătită de 10 ani, aşteptată şi înfăptuită pe 9 aprilie 2009. Atunci a apărut „Om de lut”, primul
album al artistei, dovada înregistrată a unei voci speciale. „Ziua lansării a început acum 10 ani, în perioada când inspiraţia mă îmbrăţişa la maxim,iar eu nici nu bănuiam că vreodată voi lansa un album. Îmi compuneam cântecele la pianina din sufragerie şi eram fericită aşa. Dar ultimele luni din aceşti 10 ani au fost dormite puţin şi împărţite cu cafea şi muncă. 9 aprilie a fost una dintre cele mai lungi zile, aparent interminabilă. A fost frumos, mă simţeam mireasă, cu emoţii multe şi nervi, dar şi zâmbete de fericire, mulţumire la final. A participat multă lume la organizarea concertului şi le mulţumesc tutuor pentru ajutor”.

Publicul a venit într-un număr mare, ceea ce a fost peste aşteptările mele. M-am bucurat să-l văd şi pe tata, care mi-a făcut o surpriză, venind de la Chişinău ca
să-l cunoască pe „Omul de lut”, iar la lansarea din Timişoara, la Teatrul Maghiar, a apărut şi fratele meu cu familia, surpriza a fost şi mai mare! Cert e că pregătirile pentru lansare au durat ani de zile, iar seara a fost mult prea scurtă pentru a reda tot ce am trăit în acest timp.”


Şi dacă 10 ani s-au strâns într-o zi greu de descris, atunci cum este o zi proastă? O zi în care orice ai face, nimic nu iese bine. Notele parcă sună toate false, tubul acuarelei a explodat pe pereţi, priveliştea de pe balconul casei e acoperită în proporţie de 85% de un covor imens pus de vecinu’ de sus la uscat. Dar Alexandrina spune, într-o notă optimistă pe care mi-e cam greu s-o accept, că „Nu-mi amintesc de zilele urâte pentru că le uit repede. Ziua frumoasă şi bună începe din mine”.

Într-o notă la fel de simpatică, Alexandrina îşi aminteşte propria sa poveste. Pe lângă „destinul fabulos”, „cazul curios”, „Fata care merge pe jos”, a fost 5 mai 1978, ziua în care Alexandrina s-a născut în Chişinău, Republica Moldova. „Povestea începe din momentul când s-au iubit părinţii mei: se iubeau atât de mult, încât nu am putut să mă abţin să mă scald şi eu în iubirea lor. Aşa că am păşit cu încredere
din burta mamei pe masa de operaţie direct în mâinile mari şi moi ale moaşei. Moaşa era o femeie în vârstă şi necunoscută, care purta o minunăţie de mustaţă. Bucuria mea pentru că am văzut lumina era mare, aşa că am salutat pe toată lumea cu voce tare, în
nota „La” distorsionată în octava a 7 sau a 6-a, nu mai ştiu exact... Mama şi tata au rămas fascinaţi când m-au văzut atât de negricioasă, cu părul lung şi cu faţa unui bătrânel trecut prin viaţă.”


Şi nota „La” distorsionată a început să fie înlocuită de gamele atent învăţate, repetate la pianul mare şi roşu – „Krasnyi Oktiabri” – „Roşu Octombrie” cumpărat de părinţii săi, unul dintre obiectele sale preferate. Altele, la fel de apropiate de sufletul artistei sunt „prietena mea, cartea, în pat sau pe plajă, sau în hamac sub un copac.Ador ilustraţiile şi cărţile cu poveşti. Noaptea adorm foarte repede cu cartea în braţe, literele mă leagănă, iar ochii împăienjeniţi de somn se închid. Şi laptop-ul e bun. Somnul, şi el este prietenul meu, în patul primitor. În pat se poate dormi şi citi, sta pe net şi ronţăi fisticuri. Se mai poate bea ceai şi mânca dulciuri. Ador carnea. Odată am fost vegetariană. Două luni cu succes, după care ameţeli şi anemie, iar pofta de carne a crescut ca un gigant. Dacă nu mănânc carne 2 zile, sunt neîmplinită mental şi fizic, sunt incapabilă să gândesc şi foarte capabilă să omor un om, cum fac deseori: mă-ndop cu double chees cât 7...mi-aş dori să pot mânca doar fructe şi legume şi să fiu suplă ca o căprioară, dar nu se poate, nimeni nu e perfect. Iar maşina o ador pentru călătorii, schimb de peisaj, viteză şi vânt”.

Din poveşti par desprinse; nu desprinse,par surprinse într-o joacă ademenitoare de trăiri, expresii, culori, personajele cu ochi mari, migdalaţi din picturile sale. Mulţi artişti, critici de artă şi-au exprimat părerea avizată asupra lucrărilor Alexandrinei. Dar cum spuneam, e cald, nu mă arunc la citate de scris în culegeri, ci spun doat atât: de poveste. Ce conturează această poveste sunt culorile laitmotiv
ale picturilor sale, decorul şi personajele. Ce culori preferă Alexandrina? „Verdele de pădure, majoritatea nuanţelor de gri, roşu şi albastru”. Ce o inspiră pe Alexandrina? Ce îi face mintea şi sufletul să alerge până la prima (staţie) şi înapoi? „Natura, oamenii cu simţul umorului, croitoria şi broderia, copiii şi animalele”. Cât de des vibrează la acordurile unor noi melodii, noi poveşti în acuarelă? „Nu atât de des pe cât sunt capabilă. Sunt leneşă şi comodă dacă nu am inspiraţie. Am observat că sunt mai productivă dacă pictez în natură, undeva la ţară, departe de agitaţia oraşului. Şi cu muzica e la fel. Oraşul, cu respiraţia sa agitată, ne taie sensibilitatea.”

Poate Bucureştiul taie orice urmă de sensibilitate, dar la Paris (unde Alexandrina
a cântat pe 15 mai la Palatul Béhague, Sala Bizantină)... să stai într-un apartament micuţ cu vedere spre Sena, sau în Cartierul Latin, poate ar avea un efect pozitiv asupra creaţiei artistice. Totuşi, ea spune „Mi-ar plăcea să am o casă şi la Paris. Dar mai degrabă o căsuţă pe malul mării. Sau câte-o căsuţă în toate locurile care mă
inspiră, departe de civilizaţie. Încă nu ştiu unde mi-e locul. Rădăcina mea e cu mine, şi pot să o plantez oriunde.
” Iar această rădăcină a pornit din capitala Republicii Moldova, fapt pentru care este întrebată deseori, probabil mai des decât
nelămuririle legate de viitoare concerte, despre părerea ei în legătură cu ţara de origine. Despre situaţia moldovenilor de acolo.

Fără să spună ceva, ea a reflectat o parte din viaţa de acolo, prin rolul în documentarul „Trois femmes de Moldavie”, în regia lui Paul Cuzuioc. Când am rugat-o să spună ceva despre ţara de peste Prut, despre realitatea faptului că ea este o reprezentantă a culturii, a istoriei ţării în România, despre simţul de apartenenţă, ea a spus: „Nu pot să zic că îmi iubesc patria mai mult decât această planetă, care mi-e dragă şi mi-e tare milă de ea. Indiferent de bagajul pe care l-am acumulat în Moldova, şi este vorba de copilăria mea care a fost extraordinară, de formarea mea ca personalitate, îmi doresc cu toată pasiunea pentru viaţă să cunosc lucruri, locuri, oameni noi şi să duc un cuvânt bun despre tărişoara mea mai departe, în toată lumea. Sunt mândră că m-am născut în Moldova. Dar iubesc întreg pământul. Nu înseamnă nimic nişte linii întrerupte, trasate pe hartă.” Şi simt că iubeşte întreg pământul, nu la modul „vara asta merg în concediu în Grecia pentru două săptămâni la All Inclusive”, ci ca pe un regret, lipsă, dorinţă de a călători „mult muuuult” şi peste tot.

Atât despre regret, că Alexandrina e optimistă, am văzut deja. Iar despre împliniri, obstacole depăşite, sunt destule de zis. I-a fost greu fizic: „Pe la 15 ani am trecut râul Nistru înotând ca un căţeluş”. Şi a întâmpinat la început, momente dificile şi în carieră: „Prima dată când mi-am auzit vocea din exterior, pe la 10 ani,m-am simţit ciudat. Vocea venea dintr-o cutiuţă şi
era străină. Prima emisiune care m-a marcat a fost „Lumea în viziunea copiilor”, unde am participat cu două acuarele de-ale mele, pe care le-am pictat în emisie directă... Aveam 5 sau 6 ani şi plângeam amarnic cu lacrimi de crocodil. Nimeni, nici măcar
mama, nu înţelegea că eu nu vreau să zâmbesc în cameră şi să răspund la întrebările prezentatorului. Următoarea emisiune a fost „Garantat 100%”, a lui Cătălin Ştefănescu. În acea perioadă mă simţeam străină în Bucureşti, pentru că abia de câteva zile venisem de la Chişinău. Eram departe de casă, lipsită de cei dragi, într-un oraş necunoscut. Iar Cătălin îmi punea întrebări isteţe despre politicienii români”
(Râde). De când a plecat din Chişinău şi s-a stabilit în Bucureşti, întrebările despre politică tot n-au devenit mai plăcute. Viaţa de artist în România e în continuare... plină de satisfacţii, pentru că ajunge la cele mai înalte cote doar cu pasiune. Şi când e pasiune pentru ceea ce faci, e bine. E bine, că altfel „să devin contabil sau avocat nu am avut atracţia. În fragedă copilărie mă bătea gândul să devin balerină, umblamprin casă în vârful degeţelelor... Şi cosmonaută am vrut să devin. Pe vremuri era o modă între copiii născuţi în URSS, să-ţi doreşti să explorezi cosmosul... Sunt fericită să fac ceea ce-mi place. Arta e un mod de viaţă, e liniştea mea sufletească. Dar ador să negociez, asta o am în sânge de la bunica”.

Şi pentru că arta la artă trage, concertele din ultima perioadă care i-au plăcut
Alexandrinei au fost cele susţinute de Roisin Murphy şi Tricky. Dintre filme, ultimul văzut la timpul interviului este „Where the Wild Things Are”, iar faţă de expoziţii îşi exprimă un regret şi, totodată, o speranţă: „Nu prea merg la expoziţii, deşi
mi-aş dori... Poate voi prinde timpul când vor exista bilete de avion cu destinaţia oricărei săli de expoziţie, în orice colţ al lumii, cu preţul unui bilet de intrare... măcar pentru câteva ore...”


Şi acum fiţi atenţi. Pentru mine, pentru tine, pentru cei care îi ascultă vocea sau îi privesc picturile, Alexandrina are de transmis un mesaj: „Iubire. Iubeşte-te şi vei putea iubi... aşa cum te iubeşte mama, doar pentru că exişti”.

Pozele articolului le voi posta maine.Sper ca v-a placut!

No comments:

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...